Raluca Muntean

În București, cetățeanul a fost obișnuit să fie un utilizator pasiv de arhitectură, fără drepturi (opțiuni, critică…), fără obligații (întreținere, reparații…). Locuința încă se rezumă la spațiul interior, privat, amenajat după gustul și posibilitățile fiecăruia, spațiile și instalațiile comune, dar și structura de rezistență fiind neglijate. Statul intervenea, și încă este așteptat o facă, în locul proprietarilor. Răspunderea și obligațiile cetățeanului care posedă o locuință rămân pe hârtie, iar aceștia nu le cunosc și/sau înțeleg. Efectele le observăm în oraș, în special în zonele cu vechime mare: fond istoric construit extrem de degradat, vulnerabil.

Un rol important în alegerea unei soluții adecvate, îl au arhitecții.

Arhitectul este cel care mediază între cerințele fiecărei părți − a proprietarilor care doresc anumite lucruri, a inginerilor care trebuie să verifice soluțiile de consolidare asftel încât să respecte regulamentele și să fie sigure, dar și cele ale societății, care are nevoie să-și protejeze patrimoniul și identitatea culturală. Din păcate educația arhitecților este lacunară în privința intervențiilor pe clădiri existente, iar soluțiile utilizate sunt în mare majoritate intervenții agresive și brutale: eviscerarea interiorului și reconstrucția cu tehnici moderne în spatele a unor fragmente de fațadă, demolare și reconstrucție parțială cu falsificarea decorației de fațadă… În acest sens un instrument bun, pentru diversificarea soluțiilor și adecvarea lor la specificul clădirilor și nevoile societății, este programul de dezvoltare profesională continuă al arhitecților pe care îl derulează Ordinul Arhitecților din România. Acest program se dezvoltă atât în funcție de cerințele arhitecților, dar și ale societății.

„Clădirile și țesutul istoric construiesc un peisaj cultural, unic pentru fiecare localitate, care determină specificul localității. Generații variate de construcții coexistă și realizează o imagine diversă, dar unică față de orice alt oraș.”

– Raluca Muntean

 Zonele istorice au regim special de protecție menite să conserve specificul (arhitectură, densitate, organizare spațială…), dar eșuează în a transpune protecția în practică. Un efect vizibil este cel al blocajelor birocratice și al deteriorării accelerate a clădirilor lipsite de o minimă întreținere. Din cauza vulnerabilității orașului, fondul construit din București este relativ recent, față de alte orașe precum Sibiu, Cluj, Brașov, Iași… Clădirile în cea mai mare parte datează abia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu excepția bisericilor, fapt care nu scade din valoarea orașului.

Arhitectural, clădirile din zonele istorice sunt diverse: cu decorații eclectice, în stil neoromânesc, moderniste… Lipsa unor regulamente stabile și dezvoltarea industriei construcțiilor a contribuit la diversificarea acestui peisaj urban, încă în continuă transformare. Structural însă există două categorii principale de clădiri: din zidărie de cărămidă cu planșee de lemn, respectiv, din zidărie de cărămidă cu planșee și stâlpi de beton armat. Apariția betonului armat în perioada interbelică a avut ca efect creșterea regimului de înălțime și dezvoltarea de geometrii complexe (asimetrii, goluri mari, console, retrageri succesive la ultimele etaje…). Structurile fără beton armat, cu planșeele de lemn sunt mai elastice și preiau mișcările seismice cu deformări mai mici, cu condiția să fie în stare bună și fără degradări fizice ale materialelor (lemn putred, zidării cu probleme de umiditate…). Structurile cu beton armat au rigiditate mai mare, care rezistă bine șocurilor seismice, dar, repetate, se acumulează și produc degradări ireversibile. De aceea, toate tipurile de structură au nevoie de verificare și întreținere permanentă.

Vulnerabilitatea clădirilor istorice vine din faptul că acestea au experimentat deja seismele majore ale secolului al XX-lea, materialele consumând din capacitatea portantă în urmă șocurilor suferite, iar lipsa de întreținere favorizează degradări fizice ale materialelor. Consolidarea este o soluție de intervenție necesară pentru punerea în siguranță a structurilor, care nu exclude întreținerea permanentă (reparații curente, verificare de echipamente, degradări…). Soluțiile de consolidare sunt diverse și se adaptează la tipurile de spații, la cerințele proprietarilor, la degradările existente și evident la buget. Foarte important de reținut pentru toți proprietarii: nu există o soluție tip pentru consolidare! Există principii și sisteme, care se adaptează la situația particulară a fiecărei clădiri, se verifică prin teste și calcule de rezistență care justifică soluția, iar soluția se detaliază în funcție de particularitățile clădirii.

Sistemele cele mai uzuale sunt: întărirea elementelor structurale existente, care se realizează cel mai adesea prin îmbrăcarea („cămășuirea”) pereților cu plase înglobate în mortar. Plasele sunt de oțel, dar pot fi și din materiale compozite, iar mortarul este cel mai adesea din beton, dar poate fi și de var (există produse speciale pe bază de var folosite pentru consolidarea zidăriilor de cărămidă). În această situație se înlocuiesc complet tencuiala și finisajele pereților și nu poate fi aplicată în cazul clădirilor cu decorație valoroasă (interioară sau exterioară); introducerea de elemente structurale noi, cel mai adesea din beton armat, dar pot fi și din metal sau lemn, pentru a prelua forțele seismice și a completa structura existentă mai slabă. Aceste intervenții reduc din spațiul interior și presupun intervenții destul de invazive, care însă pot fi adaptate pentru protejarea elementelor decorative de valoare; izolarea seismică la bază, care presupune introducerea unor piese speciale la baza clădirii (în fundații sau subsol) care amortizează mișcarea seismică și împiedică transmiterea ei la etajele superioare. Este cea mai puțin invazivă soluție și nu afectează arhitectura clădirii și suprafețele interioare existente.

 Foarte important de menționat este că o clădire nu este singură în oraș și deteriorarea ei afectează nu doar pe locuitorii ei, ci pune în pericol și vecinii, și strada. Întreținerea este similară cu programele de verificare periodică și reparații pentru automobile și este obligația proprietarilor. În cazul în care revizia arată că siguranța clădirii este în pericol, trebuie o reparație − consolidare. O mașină avariată poate sta nemișcată și nu devine un pericol. O clădire însă este locuită, deci intervențiile necesare nu pot fi amânate. Abandonată, clădirea reprezintă, de asemenea, un pericol pentru vecinătăți, un disconfort pentru oraș și o pierdere economică (spațiile locuite sunt o valoare economică). Evacuarea și consolidarea impusă nu sunt soluții, ci doar puncte de a crea conflicte și nemulțumiri. Informarea corectă și deciziile comune cu proprietarii sunt de preferat.

Acest articol a apărut inițial în volumul „București. Orașul vulnerabil”, coordonat de Gruia Bădescu și Raluca Muntean. Capitolul „Patrimoniu sub risc”.